Despre cuvinte

Cand eram mici, mama ne-a invatat sa vorbim si sa scriem in Romana, Maghiara si Engleza. Mama invata foarte rapid limbile noi. Cand am plecat din tara am fost sigura ca nu voi intampina problem in a exprima ceea ce vreau. Cu toate acestea, odata ajunsa in Anglia si ulterior in State, am realizat ceva extrem de interesant; desi stapanesc bine Engleza si pot purta conversatii, exista un fel ciudat de limitare pe care o limba straina le impune.

Ca sa dau un exemplu, cand un artist deseneaza cu un creion, nu va putea produce efectele vizuale pe care le-ar putea produce cu tus sau cu un carbune. Dar efectele vizuale produse de creion nu sunt bune sau rele, ci pur si simplu fac parte din apanajul desenului cu creionul. La fel, desenand cu acuarele, nu poti obtine efectele pe care mina de creion le lasa pe hartie, si asa mai departe. Intr-un fel, unealta pe care o folosesti pentru a comunica vizual dicteaza ceea ce poti comunica. Nu poti comunica in culori cu un creion cu mina neagra. Valoarea unui artist creste odata cu dezvoltarea capacitatii sale de a alege mediul de lucru prin care poate sa transmite mai departe ceea ce vrea sa transmita.

Din acest punt de vedere, limbile straine sunt extrem de interesante, la nivel teoretic. Sunt sigura ca lingvistii care studiaza originea si dezvoltarea limajului si a diferitelor limbi au facut aceasta descoperire de mult timp. La modul practic, insa, este o adevarata provocare sa realizezi limita pe care o limba straina o impune asupra exprimarii tale.

In urma cu doua zile eram cu Bryan prin casa si m-a intrebat ceva banal, nici nu imi mai amintesc ce. Si i-am raspuns ceva la fel de banal, genul: “Sure, if you want to.” Cand am rostit fraza, am realizat ca a fost pentru prima oara de cand vorbesc zilnic in Engleza ca eu am condus cuvintele, si nu cuvintele m-au condus pe mine. Nu stiu cum sa explic aces lucru, si nu stiu daca altii trec sau au trecut prin ceva similar. Am facut, insa, legatura cu volumul la care am nevoie sa aud documentarele de pe internet sau oamenii vorbind. In Engleza, am nevoie sa aud documentarele mult mai tare decat in Romana. Creierul meu inca nu este obisnuit sa primeasca constant informatia intr-o alta limba, si devine obositor daca sunr abordada in soapta; daca oamenii vorbesc foarte incet sau foarte repede, am tendinta sa procesez informatia mult mai incet, si… vorba romanului, rad ca prostu’n targ, ultima, dupa ce altii au si uitat deja poanta. Pentru ca al meu creieras simpatic “se prinde” cu o fractiune de secunda mai tarziu.

Nu ma intelegeti gresit, nu e vorba ca nu inteleg ce spun oamenii sau ca nu sunt constienta ce vorbesc. Ci e vorba de capacitatea de a conduce dialogul fara sa simti nevoia sa iti cauti cuvintele din motive lingvistice. Cred ca in limba materna stapanim bine frazele si cuvintele pentru ca a fost prima limba invatata si pentru ca e un exercitiu pe care il facem zilnic. Ce ice ma cunoasteti, stiti ca atunci cand am plecat din tara vorbeam bine Engleza; am avut o biblioteca intreaga citita in Engleza, prieteni straini cu care am comunicat numai in Engleza, si asa mai departe. Nu a fost o limba in care nu am conversat, o limba pe care o inveti din carti si nu ai partener de dialog. Cu toate acestea, nu am realizat decat recent ca mare parte din exprimarea mea a fost condusa de cuvintele sau frazele pe care le-am auzit, nu de un mod personal de a alatura cuvintele. O limba conversationala se invata foarte mult in fraze, mai mult decat in cuvinte invatate individual si alaturate.

Am stat si m-am gandit, cat de mult facem noi asta cu ceea ce ne spune Bibla. Sau cu rugaciunile pe care le inaltam. Auzim fraze si expresii, si le alaturam fara sa ne gandim la implicatia lor adanca si personala. Ati auzit vreodata oameni care se roaga mereu folosind aceleasi cuvinte, aceleasi expresii? Eu da. Ma aud zilnic. Si ma intreb daca apostolul Pavel nu asupra acestor obiceiuri ne avertiza cand spunea sa nu bolborosim cuvinte.

In relatiile cu prietenii mei, nu folosesc aceleasi fraze si aceleasi cuvinte de fiecare data cand ii vad. Motiv pentru care, relatia noastra este o relatie diamica, care creste si se dezvolta. E ca o apa curgatoare. Tot la fel, este cuvantul Domnului catre noi, ca o apa curgatoare care da viata. Dar o bariera formata din expresii pe care le folosim in biserica si pe care le importam si introducem in vocabular, fara sa conducem noi dialogul cu Domnul ci lasand cuvintele si frazele sa conduca ceea ce spunem, au puterea de a transforma apa curgatoare a unei relatii care creste si se dezvolta, intr-o balta fara viata.

Rugaciunile noastre ar trebui sa fie personale si din inima. Asa cum e o limba materna, care da aripi ideilor pe care vrei sa le exprimi. Uneori, insa, rugaciunile noastre sunt ca pasarile care nu mai pot zbura, pentru ca sunt prinse in plasa expresiilor si a cuvintelor, care le stampara si nu le lasa sa zboare.

Poate ca de aceea rugaciunile par uneori a fi obositoare si greu de ridicat. Pentru ca o limba straina, care este invatata in expresii si este folosita conversational asa cum o auzim de la altii, devine grea in timp. Ne limiteaza. Ne pun asymptote gandurilor si cenzureaza exprimarea libera si creative, pentru ca e greu sa fi creativ si sa alaturi  cuvinte intr-o limba straina; nu stii niciodata daca le alaturi bine sau nu. Si suna stangaci. Dar in limba maternal, stim instinctive cum putem alatura cuvintele, si care combinatie creativa de termini poate sa creeze figure de stil, si care impletiri de cuvinte suna bizar. O limba straina este mult mai greu de stapanit la acest nivel, dar pana cand nu ajungi acolo, cuvintele conduc ideile, si nu ideile se folosesc de cuvinte pentru a se dezvolta.

Nu stiu daca ceea ce am scris are sens pentru cei ce nu au trecut de la a vorbi permanent o limba, la a vorbi permanent o alta limba. De cand am plecat din Romania, nu am mai vorbit Romaneste deloc. Sunt inconjurata de Americani, iar in Anglia am fost inconjurata de Britanici si Scotieni. Imi lipseste sa vorbesc in Romana. Simt ca sunt “acasa” atunci cand vorbesc Romaneste.

Poate suna bizar, dar asa imi doresc sa fiu legata de cer, incat limbajul dragostei lasat de Hristos sa imi fie limba materna. Desi suntem nascuti si zamisliti in pacat, si pare greu de schimbat limba primara. Poate chiar mai greu decat a schimba o limba pamanteana cu o alta limba pamanteana. Pentru ca, vedeti voi, limbajul cerului, limbajul dragostei, ne tradeaza. Daca spunem ca facem una (pentru ca toata lume foloseste limbajul respectiv) si in realitate facem alta, ne facem vinovati, chiar daca nu gandim ceea ce spunem.  Si nu trebuie sa ne gandim foarte mult, pentru ca exemplul clasic vine in minte: “Ma rog pentru tine.” Dar… chiar ne rugam sau… doar spunem asa, pentru ca toata lumea o spune?… Oare conducem noi cuvintele sau cuvintele ne conduc pe noi?

Advertisements

Castraveţi muraţi şi grădinari mincinoşi

În urmă cu câţiva ani făceam parte dintr-un grup de tineri care petreceau mult timp căutând adevărul; nu numai în sensul de Adevăr – căci Adevărul e Unul Singur – ci şi în sensul de adevăr despre noi, despre oameni. Care e povestea noastră? Care ne e cu-adevărat istoria? Cât anume din ceea ce ştim din cărţile de istorie este adevărat, deci relevant pentru noi?

Am plecat din România în urmă cu trei ani şi jumătate. Am locuit în Anglia pentru doi ani şi locuiesc în State de un an şi jumătate. (Mi se par destul de comice părelile pro şi contra plecării din ţară. Aşa cum mi s-au părut comice şi când eram în România. Am avut motivele mele să plec de unde am fost. Şi am avut motivele mele să stau atunci când am stat. Aşa că nu voi scrie foarte mult despre diferenţa dintre culturi, locuri, obiceiuri. Oamenii sunt oameni. Dar voi scrie despre felul în care suntem educaţi, ca naţiuni, să credem anumite lucruri.)

Ceea ce auzim este mult mai important decât realizăm. Cred că de aceea Biblia ne spune: “credinţa vine în urma auzirii.” Am ajuns la concluzia că suntem creaţi în aşa fel încât ceea ce auzim, mai ales dacă vine dintr-o sursă “oficială”, are putere asupra noastră pentru că noi îi dăm putere. Aşa se explică puterea abuzului verbal. Un om degeaba ştie bine ceea ce ştie despre el însuşi, dacă este izolat şi supus anumitor cuvinte zilnic. Chiar dacă mintea lui le refuză, treptat poate să ajungă să le creadă. În mod surprinzător, nu are de-a face cu inteligenţa, cu înţelepciunea, cu numărul de diplome sau caracterul persoanei. Are de-a face pur şi simplu cu auzirea repetată informaţiei.

Ca exemplu, aici în State oamenii sunt absolut convinşi că nu pot să pună conservări pentru iarnă acasă în siguranţă, şi mai ales nu în borcanele pe care le cumpără din magazine cu gemuri sau compoturi în ele. Aici se vând pe piaţă, pentru conservarea acasă, borcane care au capac cu inel. (Poza mai jos.)
Image result for ringed jar lid for canning

Capacele normale, pe care ani de zile, generaţii şi naţiuni întregi le-au folosit cu siguranţă, sunt declarate a fi de “unică folosinţă”. Pentru că locuim într-o zonă preponderant agrară, într-un orăşel de dimensiunea oraşului Drobeta-Turnu Severin (sub 100.000 de locuitori), am accesat câteva forumuri locale de discuţii legate de preţurile fructelor şi conservări. Zona este atât de bogată, încât vara aceasta am conservat peste 300 de borcane de compoturi, gemuri şi murături de de-toate: corcoduşe, cireşe, prune, mere, pere, asparagus, castreaveţi, piersici, ceapă, usturoi, etc. În afară de o lădiţă de asparagus şi o lădiţă de cireşe, care împreună au costat cam $40, TOTUL a fost cules de mine şi Bryan (soţul meu) de pe dealul din spatele casei, unde pomii cresc şi rodesc sălbatic. Nimeni nu întreţine pomii fructiferi dacă nu sunt într-o livadă, iar livezile vând numai en-gros companiilor care produc gemuri şi compoturi. Vecinii noştri habar nu au avut ce sunt corcoduşele. De soc, nici nu au auzit. O vecină mi-a spus că au încercat să folosească florile de soc pentru parfum, în vază, dar au mirosul prea puternic aşa că le-a aruncat. Nu mi-a venit să cred că oamenii nu recunosc florile de soc.

Aici este interzis să dai vecinilor să guste din mâncarea / prăjiturile pe care tocmai le-ai scos din cuptor şi miros pe toată strada. Nu că s-ar găti prea mult pe-aici; sub nici o formă nu se găteşte aşa cum se găteşte în România sau în Ungaria. Până şi în Anglia se găteşte mai mult ca aici. Dar chiar şi aşa, dacă se întâmplă să ai ca vecin vreun Mexican sau iacătă, o Româncă plecată de-acasă, care mai gătesc în mod tradiţional, nu din semi-preparate, tot nu poţi gusta din mâncarea lor, de teamă să nu faci botulism.

Am cules la fructe vara asta de nu mi-a venit să cred. Şi am umplut cămara noastră. Dar vecinii sunt convinşi că vom muri de cancer şi botulism. Suntem singurii care am cules din pomii fructiferi de pe dealul din spatele casei. Ceilalţi îşi aduc fructele din Walmart. Pentru mine este extreme de ciudat şi sper că nu voi ajunge niciodată să îmi fie atât de teamă de boli închipuite încât să nu conserv gemuri şi compoturi pentru iarnă.

De ce sunt oamenii învăţaţi să nu conserve acasă? Motivele sunt multe şi destul de evidente. Controlul dietei este o parte deosebit de importantă a felului în care corpul reacţionează. Mâncarea aici este extreme de dulce. Zahărul se pune cu duiumul în orice. Excesul de zahăr, la modul în care se întâmplă aici în State, conduce la o înflorire permanent a industriei medicale. Diabetul trebuie tratat. Obezitatea trebuie tratată. Zahărul dă dependenţă, deci mâncarea se consumă în cantităţi mult mai mari. Hainele trebuie schimbate pentru că oamenii se îngraşă dincolo de limita obezităţii. Copiii sunt extreme de agitaţi, deci trebuie să consume produse care să îi calmeze. Dieta este extreme de importantă, şi dacă dieta este controlată de altcineva, acel altcineva poate să influenţeze finanţele şi modul de viaţă a celor ce consumă mâncarea. Ştim bine că în comunismul cel crâncen din România, dieta a fost controlată minuţios. Desigur, în România mureai de foame, dar aici oamenii pot muri liniştiţi de obezitate. Faimoasele restaurante “all you can eat”, care sunt într-adevăr un succes, se bazează pe faptul că oamenii chiar vor mânca până dincolo de ceea ce pot mânca. Nu suntem creeaţi ca să mâncăm cât de mult putem. Cu toate asta, aici marea majoritate a oamenilor aşa mănâncă. Mâncarea în restaurante este atât de ieftină, încât nu se merită, din punct de vedere financiar, să găteşti acasă.

Un alt aspect pe care oamenii nu îl înţeleg este faptul că Pavlov nu a făcut experimetul pe câinele lui degeaba. Câinele aştepta mâncarea din mâna cuiva. Dacă oamenii nu fac conserări acasă, cineva trebuie să le aducă mâncarea. Statul oferă aici câte $200 lunar / persoană, în bonuri alimentare pentru cei ce nu se încadrează în limita minimă de venit. Lasând la o parte faptul că mulţi imgranţi ilegali profită de acest lucru şi în loc să îşi spele copiii fac alţii noi, şi lăsând la o parte faptul că este extrem de uşor să te încarezi sub limita oficială de venit, dacă ştii ce să declari şi cum să declari, banii aceştia şi mâncarea gratuită sunt un soi de dresaj. Desigur, există două metode de a lua ceva de la un om; un mod este luarea prin forţă. Alt mod, este să îl convingi să renunţe la ceea ce are şi astfel să îl deposedezi.

Americanii sunt sistematic deposedaţi de ştiinţă. Sunt deposedaţi de capacitatea de a învăţa şi de a construi pe baza de cunoştinţe acumulate de părinţi şi de generaţii în urmă. Sunt învăţaţi să nu aibă respect pentru trecut şi să nu îl privească ca fiind valoros. În Europa, oamenii ţin la tradiţie – şi, ca să fim sinceri, sunt destul de reticienţi la noutăţile care apar în varii domenii ştiinţifice. Dar fundaţia este solidă. America nu crede în fundaţie. America crede în slogane. Slogane absurde, de genul: “Doar pentru că bunicii tăi aşa conservau, nu înseamnă că făceau bine. De aia au murit.” – La care, răspunsul este, desigur: “Nu; au murit pentru că au îmbătrânit de zile. Nu au murit de cancere la tinereţe, cum mor în ziua de azi tinerii care mănâncă compot de Walmart.”

Dar oamenii aici, nu VOR să creadă. Timp de câteva săptămâni am urmărit pe cele câteva forumuri dialogurile despre “safe canning”, adică metode sigure de conservare. Oamenii sunt extrem de speriaţi de ceva monştrii invizibili care vor creşte în borcare, fără să dea semen fizice (deci la nivel micro-molecular 😀 ) şi care îi vor îmbolnăvi de cancer în secret.

La noi acasă, gemurile FOARTE rar făceau un stat superficial de “ampicilină naturală”, cum suneam noi sporilor de mucegai. Tot românul îndepărta stratul respectiv cu cuţitul şi mânca restul: “Lasă, mă, că e antibiotic natural, ce ai?” Aici în State, se moare de la aşa ceva. 😀 În România, de la acelaşi lucru, sistemul imunitar se întăreşte. Aici se moare.

Mi-a fost indicat, mai răspicat şi mai raţoit, aşa, în dulcele stil classic American, că toţi cei ce au murit de botulism la o masă de dragoste la o biserică din Ohio, ar vrea să aibă un dialog cu mine şi să îmi explice de ce nu poţi conserva cartofi pentru iarnă. Lăsând la o parte lipsa de sens a frazei, pe care nici nu mă mai obosesc să o pomenesc (pentru că oamenii care au murit nu pot să dorească să discute cu mine mai mult decât poate un copil să fugă la părinţi cu picioarele rupte – “dacă cazi şi îţi rupi picioarele, să nu vi la mine fugind!” – hihi), aş vrea să împătrăşesc cu voi acel articol de doi bani.

Remarcaţi, vă rog, că este semnat de o listă extrem de lungă de Ph.D.’s. Adică doctiri. Savanţi. Vreau să menţinez, de asemenea, că acest unic articol a fost atât de mediatizat şi preluat şi re-publicat, că a cauzat o asemenea isterie în State, încât după acest articol nimeni nu mai păstrează cartofi acasă peste iarnă. Pentru că în ciuda faptului că o Europă întreagă nu moare de botulism de la cartofi conservaţi, în America se moare de la cartofi conservaţi. 😀

Articolul relatează următoarele: nişte oameni care au avut o masă de dragoste la o biserică au făcut intoxicaţie alimentară. A fost destul de grav, unii au murit, alţii aproape au murit. În consecinţă, departamentul de sănătate şi alimentaţie publică a venit şi a prelevat mostre din gunoiul din spatele bisericii, unde a fost aruncat restul de cartofi care nu s-au consumat în ziua respectivă. Nu se ştie după câte zile de la îmbolnăvirea şi moartea enoriaşilor, au luat mostre din cartofii din gunoi şi din macaroanele care au stat peste cartofi, tot din gunoi. Atât macaroanele cât şi cartofii au avut microbi de botulism. S-a decis că macaroamele au preluat din bacteriile de botulism de pe cartofi. Cartofii nu au preluat bacteriile din restul gunoiului care nu se ştie ce a conţinut; în mod cert, cartofii au avut microbii de botulism în ei. S-a concluzionat că este imposibil ca bacteriile să se fi dezvoltat în cartofii care au stat în gunoi, în soare, afară, nu se ştie câtă vreme. Desigur, pentru că aceste concluzii au fost trase de doctori, nu a simţit nimeni nevoia să cheme femeia care a conservat carofii cu un borcan nedesfăcut de cartofi, ca să se preia mostre de cartofi şi direct dintr-un borcan, nu doar dintr-un maldăr de cartofi care stau pe gunoi. De ce? Pentru că e mai bine să se producă o isterie generală care să demostreze Americanilor că departamentul care se asigură de calitatea alimentaţiei are dreptate şi oamenii nu ar trebui să facă pe nebunii şi să îşi conserve mâncarea singuri. Cum zicea reclama aia, “Dormi linştit, FNI lucrează pentru tine.”, nu?

(În cazul în care vreţi să vedeţi cu ochişorii voştri comicul articol pseudo-ştiinţific despre cartofi, care a produs isterie în rândul femeilor casnice în State 😀 , iacă-tă-l acilea: https://www.cdc.gov/mmwr/preview/mmwrhtml/mm6429a6.htm )

Acuma, nu vreau să lansez aici discuţii politice care nu sunt necesare. Cred că e evident şi foarte transparent de ce e mai bine să controlezi un neam fricos şi arogant decât un neam de oameni simpli care gândesc pentru ei înşişi. Putem discuta despre comunism, în variile lui forme şi cu diversele sale măşti cu o altă ocazie.

Ceea ce vreau să subliniez în acest articol este cât de uşor putem să credem ceea ce ni se spune, dacă ne este spus cu convingere şi este repetat mereu. Oamenii aici chiar cred, la modul cel mai sincer, că este extreme de riscant să îţi pui propriile murături în borcane pentru iarnă. Că îţi rişti sănătatea familiei şi că tot neamul o să îţi moară de la cireşele care nu au fiert până la gradele la care botulismul să fie omorât. Am avut câteva discuţii cu câteva persoane pe aceste forumuri, încercând să le explic că informaţiile pe care le iau din mass-media nu sunt reale. Pur şi simplu nu mă cred. De ce? Pentru că eu sunt o voce, şi nici măcar nu sunt o voce oficială. Sunt pur şi simplu un om care nu ştie cum se pun conservele în aşa fel încât să nu mori de cancer de la varză murată.

Oamenii cred lucrurile acestea nu pentru că sunt proşti, nu pentru că sunt inculţi, nu pentru că nu gândesc. Ci pentru că asta li se spune. Asta li se repetă mereu de magnaţii în industria alimentară care vor să îşi vândă produsele. Asta îşi spun până şi ei unii altora, pentru că au fost învăţaţi că ceea ce îţi spune televizorul şi internetul este adevărat. Oamenii cred sincer că voi muri din cauza cartofilor care îmi stau bine-mersi şi veseli în sacul de rafie în pivniţă. Şi de la siropul de soc pregătit aşa cum îl făcea bunica.

Iniţial m-am gândit că sunt proşti şi nu ştiu nimic. Dar nu ţine de inteligenţă. Nu ţine de capacitatea cognitivă de a procesa o informaţie. Ci ţine de o minciună care le este repetată mereu şi mereu, pe care oamenii au ajuns să o creadă. Şi exact din acest motiv, Bibla trebuie citită.

Astăzi la biserică am discutat despre oamenii care construiesc pe nisip şi cei care construiesc pe stâncă. Atât timp cât citim Biblia zilnic, nu vom putea fi minţiţi că poţi să te naşti cu o identitate biologică de un sex şi cu o identitate emoţională de un alt sex. Nu vom putea fi minţiţi că Domnului nu îi pasă de fiecare fir de păr din capul nostru, care pică sau nu, pentru că Duhul ne va aminti că Biblia ne spune de atâtea ori, şi într-un asemenea detaliu, de faptul că suntem iubiţi şi preţioşi, încât este imposibil să nu fie adevărat. Nu vom putea fi minţiţi de orice neîmplinit social care se declară profet ca să fie crema şi spuma şi miezul bisericii. Nu vom putea fi înşelaţi. Tragedia casei zidite pe nisip e faptul că în cele din urmă, se dărâmă, pică, este distrusă. Întrebarea nu este dacă va fi sau nu distrusă, ci când anume va fi distrusă. E doar o chestiune de timp.

Biblia este curată şi adevărată şi sfântă. Isteriile societăţii moderne care îşi uită Rădăcina nu ne vor putea atinge dacă în loc să ne umplem mintea cu gura lumii, ne umplem mintea cu vorbele Domnului.

Faptul că Americanii se tem să pună conservări peste iarnă aşa cum face omenirea de veacuri e o ilustraţie cât de poate de potrivită a faptului că omul crede ceea ce i se repetă, nu ceea ce are sens. Credem ceea ce am auzit. Credem ceea ce ni se repetă mereu şi mereu. De aceea există Biserica, de aceea există Biblia. Pentru că trebuie să ne umplem zi de zi mintea cu ceea ce vrem să auzim. Şi atunci, întrebarea este… ce ALEGEM să ne umple inima şi ce alegem să credem?

Ce alegi să îţi fie repetat astăzi? Ce vei asculta mâine? Peste o săptămână, care cuvinte îţi vor fi repetate? Cine te educă? Cine te formează?