Drag ROMÂN

Drag ROMÂN plecat în strãinãtate sau acasã,

Sunt FURIOASÃ pe tine pânã la lacrimi! Pentru cã fie cã eşti acasã, fie cã eşti în strãinãtate, fie cã ştii sã scrii sau nu, te consideri justificat sã spui şi sã scrii împotrivã sau petru ţara ta orice îţi trece prin cap. Şi faci asta uitându-te la tine: dacã ţi-e bine în ţarã, îti baţi joc de laşii care au plecat! Dacã nu îţi e bine, te plângi cã nu poţi sã pleci! Dacã eşti plecat şi ţi-e bine, îi dispreţuieşti pe proştii care stau şi îndurã. Dacã eşti plecat şi ţi-e rãu, spui cã vrei acasã, unde e “omenie”. Şi totul, TOTUL, graviteazã în jurul TÃU! – Şi nu e NIMENI sã te audã când strigi, pentru cã liderii tãi politici râd de tine şi te omoarã indiferent unde te pot prinde, cu taxe, impozite, amenzi. Sistemul pe care ţi l-ai creat sã te protejezi e arma în mâna unui Dumnezeu furios care şi-a pus în gând sã te omoare pentru ceea ce faci!

Românule, îţi omori copiii! Legalizezi avorturile şi femeile din ţarã se laudã cu numãrul de avorturi fãcute! Şi plecate din ţarã, tot aia fac! Se uitã popoarele la noi nu pentru cã ne vorbim de rãu ţara! – Şi ei îşi vorbesc de rãu ţata! Dar TU, românul de rând, îţi omori copiii “pentru cã nu ai cu ce sã-i creşti” şi nu înţelegi cã DE AIA NU AI, PENTRU CÃ ÎI OMORI! Şi Te mândreşti cu crimele pe care le faci!

Românule, îti baţi nevasta “cã eşti bãrbat” şi copiii tãi cresc pe stradã ca sã nu fie acasã când tu te întorci acasã cu minţile bãute! Pânã şi la bisericã te duci pe trei cãrãri! Te plângi cã te înşealã popa şi cã îţi ia banii, te plângi cã îţi violeazã vecinii copiii în stradã şi te trezeşti cu fete de 10 ani gravide! – De aia, pentru cã tu şi vecinul tãu vã beţi minţile! Şi sângele copilului tãu strigã din fundul curţii unde arunci boţurile de carne rãmase dupã ce nevastã-ta îşi taie copiii în ea cu “doctorii buni care sunt angajaţi pe salarii decente în strãinãtate” – da, doctorii tãi buni îi angajezi ca sã îţi omoare copiii! Opreşte avorturile, sau mânia lui Dumnezeu nu se va sãtura şi va cere mereu şî mereu înapoi din mâna ta fiecare picãturã de sânge nevinovat pe care o verşi!

Îţi iasã tinerii sã cânte în stradã sã te pocãieşti şi tu vezi un “eveniment cultural” din ceea ce ei fac! În oraşele tale sunt biserici goale şi acolo unde mai intrã câte unul în bisericã de Paşte şi de Crãciun, e furat în bisericã de popã, de pãrinte, de pastor, de cine e acolo! Te înşeli singur de fiecare datã când înşeli pe câte vreun vecin. Te înşeli singur când vinzi apã de la robinet ca apã de fântânã! Te înşeli singur când îţi pui valutã falsã pe piaţã şi îţi creezi singur iadul în care eşti! Iar Dumnezeu te lasã sã guşti din urmarea deciziilor tale nu ca sã îti adormi conştiinţa cu un poem care vorbeşte despre un cioban fãrã personalitate şi deprimat şi nu ca sã te uiţi la tine şi sã dai soluţii pentru alţii, sã vinã sau sã plece din ţarã! Nu plecatul sau venitul e problema, nu oamenii politici sunt problema, ci CEEA CE FACI TU ÎN CASA TA, CU UŞA ÎNCHISÃ, CÂND NUMAI DUMNEZEU VEDE CE FACI, AIA E PROBLEMA! Pentru inima ta strigã Dumnezeu, nu pentru poziţia ta geograficã sau pentru banii tãi sau pentru altceva!

Strigi cã Dumnezeu nu te aude şi cã îţi dã mãcelari în loc de conducãtori! Strigi cã vrei DREPTATE! – ASTA E DREPTATEA LUI DUMNEZEU CARE VINE PESTE TINE! TU eşti vinovat înaintea Lui, TU eşti cel care e judecat! Nu te mai ascunde dupã “noi, românii” şi “dacã o vrea Dumnezeu” şi “nu ne aude Dumnezeu”! Ba da, te aude, te VEDE când îţi înşeli nevasta şi apoi te duci şi predici pocãinţa! Şi îţi dã mãcelarii din conducere ca sã te zdrobeascã pânã nu va mai fi fir de viaţã în tine, pentru ca sã vezi cã pentru Dumnezeu NU EXISTÃ NEPOTISME! Şi trebuie sã te vindece de nepotisme şi gândire colectivã în care nu îţi asumi responsabilitatea pentru educaţia copiiilor. Când faci orice lucru mic şi nevãzut ca sã îţi cauţi câştigul tãu peste principiile lui Dumnezeu care guverneazã, ATUNCI îţi trimiţi copiii din ţarã!

Lasã-i sã plece, lasã-i sã se întoarcã! Lasã-i sã nu gãseascã linişte pânã nu se întâlneşte fiecare cu el însuşi şi se vede gol şi descoperit înaintea lui Dumnezeu. Lasã-i sã se vadã cât sunt de murdari înaintea lui Dumnezeu, şi DUMNEZEU VA SCHIMBA LIDERII ţãrii! Nu vezi cã Dumnezeu nu îţi mai dã opţiuni de oameni politici care sã caute dreptatea! Spui cu gura ta cã nu ai cu cine sã votezi, şi ştii bine cã Dumnezeu schimbã oamenii politici! Tu, care eşti om bisericos, CUM NU ÎNŢELEGI CÃ MÂNIA LUI DUMNEZEU ESTE STÂRNITÃ ÎMPOTRIVA TA!

Politica se face pe genunchi, mãrturisindu-ţi pãcatele! Economia ţãrii se face pe genunchi mãrturisindu-ţi pãcatele! Familia se vindecã prin pocãinţã! Cautã-L pe Dumnezeu şi începe sã îti obligi inima sã Îl urmeze, pentru cã sângele tãu oricum este vãrsat – fie cã laşi durerea sã aducã pocãinţã sau nu, Dumnezeu a adus durere în ţara ta ca sã te trezeascã! Nu mai dormi! Nu te mai uita la vecin! Începe sã faci binele şi lasã sângele care ţi se varsã oricum sã aibã scop şi sã fie preţul cu care mânia lui Dumnezeu împotriva ta sã se potoleascã. Suferã şi mori dacã trebuie, pentru cã bunãtatea lui Dumnezeu care e REALÃ nu ţi se va arãta pânã nu renunţi la snobismele legislative prin care încurajezi disoluţia familiei şi creezi pieţe de desfacere pentru pãcat!

Dumnezeu nu va binecuvânta pãcatul şi nu va încuraja mizeria, pentru cã sângele copiiilor pe care TU i-ai omorât încã înainte sã se nascã strigã pânã la Dumnezeu! Şi Dumnezeu AUDE şi VEDE!

Şi mai lasã-mã sã îţi spun ceva, românule! Scrisorile emoţionante care justificã de ce sã faci una sau alta, nu ajutã. Mersul la bisericã exact ca la teatru, nu ajutã. Pupatul de moaşte nu ajutã. Tradiţia nu ajutã. Familia nu ajutã. Trãitul în comunitate nu ajutã. Cel care ajutã este Dumnezeu. Atâta timp cât o sã rãmâi jos, uitându-te la tine, cãutând sã faci vrãji, sã legi şi sã dezlegi, nu se va întâmpla nimic. Atâta timp cât nu alergi CU TOATÃ INIMA la Dumnezeul pe care pãrinţii tãi L-au uitat, nu te poţi baza pe bunãtatea lui Dumnezeu sã schimbe contextul tãu ca sã înlesneascã şi sã înmulţeascã mai mult pãcatul cu bunãtatea Sa. Speranţa ta acum e asta: Dumnezeu a avut rãbdare cu tine pânã la acest punct. Şi Dumnezeu nu e un om, ca sã ţinã mânia pentru totdeauna. Dumnezeu este dispus sã ajute şi vrea sã ajute. Dumnezeu suferã pentru fiecare copil ucis. Tu nu îţi iubeşti copilul cât îl iubeşte Dumnezeu, atâta timp cât durerea copilului tãu mişcã mai repede inima unui Dumnezeu pe care tu Îl ignori decât o mişcã pe a ta când tu cu mâna ta îl omori. Opreşte-te. Nu te mai uita în jur. Ho! Stai! Alergi la moarte! Opreşte-te! Uitã-te la Dumnezeu de acolo de unde eşti: în ţarã sau afarã, bogat sau sãrac, abandonat sau înconjurat de prieteni. Uitã-te la Dumnezeu! Uitã-te la sfinţenia Lui! Uitã-te la dragostea Lui! Pentru cã TU le blochezi prin pãcatele tale. Nu Ponta şi nu Udrea şi nu Bãsescu şi nu masoneria şi nu Iohannis şi nu copiii plecaţi din ţarã şi nu soacrã-ta şi nu bugetarul şi nu bãrbatu-tu: ci TU.

Tu ce vei face weekendul acesta?

Îţi aminteşti tot ceea ce ţi-a promis Dumnezeu? Fiecare Cuvânt al Sãu pe care l-ai auzit cândva şi l-ai crezut şi l-ai lãsat undeva într-un cotlon din spatele inimii, spunându-ţi cã nu mai sunt şanse sã prindã viaţã şi contur Cuvântul Sãu?

Oare de ce nu a prins contur? Oare de ce nu a adus Dumnezeu la înfãptuire în viaţa ta ceea ce ţi-a promis? – Oare nu cumva, din teama, chiar tu ai fost cel ce i-ai blocat planurile? Sau poate prin indiferenţã sau… simplã adormite?

Nu ţin predici altora – ci mã întreb în dreptul meu, lista de promisiuni… o fi uitat Dumnezeu de ea sau am uitat eu cã trebuie sã “pun umãrul” la aducerea ei la împlinire în viaţa mea? Întrebãm des dacã ne-o fi auzind Dumnezeu… noi oare Îl auzim pe El? Avem pretenţia ca dacã ne aude, sã ne şi asculte – noi oare Îl ascultãm?

Când va veni sã ne întrebe ce am fãcut cu ceea ce ne-a dat, ce Îi vom rãspunde? Poate talanţii nu ne sunt daţi ca sã ne mândrim cu ei – ci ca sã îi investim în lucrãrile prin care aducem la împlinire promisiunile Sale în vieţile noastre? Oare de asta suntem învãţaţi sã ne numãrãm bine zilele, pentru ca sã credem şi sã umblãm în promisiunile care ne sunt fãcute?

Iatã ce voi face eu acest weekend: voi întocmi o listã cu toate promisiunile pe care mi le-a fãcut Dumnezeu: atât cele împlinite cât şi cele neîmplinite. Şi voi continua sã merg în lumina celor împlinite iar pe cele neîmplinite le voi aştepta în viaţa mea. Şi ştiu cã se vor împlini, nu pentru cã le merit, ci pentru cã mã vor ajuta sã rodesc şi sã port roade spre slava Sa. Iar asta nu înseamnã cã îmi va fi uşor de-acum sau cã viaţa va fi roz – ci înseamnã cã am înţeles douã lucruri:

  1. Nici o binecuvântare nu îmi este datã ca sã mã bucur de ea singurã. Nici casa, nici masa, nici mâncarea, nici hainele, nimic. Atunci când eu opresc binecuvântãrile sã curgã din casa mea, vor putrezi şi se vor împuţi. Şi vor mirosi la fel de greu ca sufletul meu egoist…
  2. Planurile nici unui om nu se vor împlini fãrã binecuvântarea lui Dumnezeu, dar nici o binecuvântare a lui Dumnezeu nu va prinde viaţã dacã nu are în viaţa cui sã prindã viaţã.

Nimeni sã nu vã înşele… Şi nu vã înşelaţi singuri!

“Dacã noi ne facem partea noastrã, şi Domnul va face partea Lui.”
“Mergem prin credinţã!”
“Tu fã ceea ce eşti chemat şi Domnul îţi va da pâinea ca prin somn.”

Sunã atât de bine şi de frumos. Iar partea cea mai bunã este cã e adevãrat. Dumnezeu Îşi face întotdeauna partea şi niciodacã El nu va rãmâne dator.
Problema este cã unul din motivele pentru care folosim Cuvinte care definesc caracterului Sãu statornic, ne ascundem…  lenea.
Este corect cã dacã ne facem datoria… El îşi face partea Lui. Dar care o fi “datoria” noastrã?
Putem sã cãdem în capcana de a nu ne face datoria, ci doar ceea ce ne convine din datorie, şi sã Îl învinuim apoi pe Dumnezeu cã nu îşi face treaba Lui. Cu alte cuvinte, uitãm cã vom culege ceea ce semãnãm. Şi acesta este tot un principiu Biblic.

Prima binecuvântare, binecuvântarea “echipamentului standard” cu care se naşte fiecare om este un creier. Existenţa lui demonstreazã faptul cã încã înainte de a ne naşte, Dumnezeu ne-a dat o resursã inepuizabilã pe care putem sã alegem sã o folosim sau nu. Dacã nu o folosim, însã, nu putem sã Îl acuzãm pe El cã în timp ce noi dormim şi nu exploatãm “mina” pe care El ne-a dat-o, baniţele noastre nu se umplu pe când ale altora mustesc de belşug. Chemarea la o relaţie cu El nu este echivalentã cu chemarea la o obsesie. Tot ce facem trebuie sã facem ca pentru El, dar a fi absorbiţi de a nu face nimic altceva decât a citi Biblia fãrã sã o aplicãm (pentru cã ea ne îndeamnã sã muncim!) nu e dovadã de sfinţenie, ci de lene, lipsã de disciplinã şi existenţã a pãcatului în viaţa noastrã. E un pãcat de omitere: omitem sã lucrãm, dar aşteptãm perele mãlãeţe sã ne pice în cap.

Nu vã pierdeţi viaţa aşteptând un “salvator” fals, cum ar fi un sac de bani. Nu vã închinaţi banilor, dar nu vã închinaţi nici Domnului ca sã primiţi banii fãrã sã lucraţi. Lenea e un pãcat chiar dacã are o motivaţie “Biblicã”. Rãscumpãrarea zilelor asta înseamnã – sã acumulaţi capital – nu numai financiar, ci cultural şi profesional – cât timp puteţi face asta. Înseamnã planificare şi gândire strategicã. Nu înseamnã înfumurare sau iubire de bani, dar nici nu înseamnã “stai şi roagã-te sã pice perele”. Înseamnã “scuturã pãrul şi roagã-te în timp ce o faci”. Credinţa fãrã fapte e moartã. Şi faptele fãrã credinţã se risipesc.

E atât de uşor sã picãm în extreme: extrema zgârceniei sau extrema lenii. În fond, cele douã nu au ca obiect decât plãcerea firii, fie cã scuzãm Biblic una sau alta. Dumnezeu nu e impresionat de abilitãţile noastre de a mânui Cuvântul în aşa fel încât sã ne scuzãm pãcatele dupã o mascã de sfântoc. Iar inimile curate vor face întotdeauna deosebirea între o extremã şi alta şi pe mãsurã ce creşte şi se maturizeazã în Hristos, învaţã cum sã nu îi foloseascã pe ceilalţi pentru a strânge comori jos.

Cine are ochi de citit sã citeascã… 😉

PUNCT. ŞI DE LA CAPÃT: Jurnal – 22 Septembrie 2014

Mi-a fost DOR sã scriu. Foarte dor mi-a fost şi de blogul acesta – mult mai dor decât de alte bloguri pe care le-am avut, pe-am pãstrat private sau le-am închis.

Îmi spunea în urmã cu 7 ani o cititoare a unuia dintre bloguri ca este tare curioasã unde voi ajunge când voi avea 35 de ani. Mai am pânã atunci 5 ani. Dar parca anii par tot mai scurţi când înveţi cum sã îi umpli cu folos.

În urmã cu 5 ani, ca rãspuns la o poezie în care scriam: “Voi zbura!” în sens metaforic, un cititor mai puţin încântat de lirismul meu a scris: “Vei zbura pe dracu’.” I-am rãspuns: “Nu. Voi zbura.” Şi am crezut ceea ce am scris, dar nu am crezut cã voi zbura cu-adevãrat din ţarã.

Eu sunt un om pe care Dumnezeu îl iubeşte nespus de mult. Nu ştiu cât de mult percep alţi oameni iubirea Sa, dar pentru mine a devenit o realitate pe care o respir în fiecare zi.  Unii pleacã ştiind cã se vor întoarce de unde au plecat. Sau pleacã lãsând în urmã un loc în care sã se întoarcã. Pentru mine, solul în care am prins rãdãcini a plecat înaintea mea. Şi singura opţiune care mi-a rãmas a fost sã zbor.

Ştiu cã am ajuns în locul în care trebuia sã fiu. Şi vãd cum se vor aşeza înaintea mea cãile, şi cum pas cu pas drumul îmi va fi pietruit. Mi-au rãmas, însã, întrebãri în inimã. Cel mai probabil nu voi primi rãspunsuri. Dar am înţeles cã nici mãcar rãspunsurile nu pot aduce alinare dacã locul în care stai arde. Important e sã ieşi. Sã crezi cã în ciuda absurdului şi a lipsei de sens, o Mânã te va prinde. Din miile de gânduri şi soluţii pe care le am mereu, singura soluţie care nu a eşuat niciodatã a fost sã mã pun pe genunchi şi sã îmi tai munţii necredinţei cu daltele rugãciunilor. Mã întreb pe mine însãmi de ce mi-e, în acest caz, atât de greu sã mã pun pe genunchi şi sã îmi las la picioarele Lui fricile? L-am vãzut de atâtea ori mutând munţii din calea mea. Şi daca ar ajunge cineva sã cunoascã fiecare detaliu al vieţii mele, ar înţelege de ce Îl iubesc atât de mult pe Dumnezeu. Viaţa mea a fost – şi ŞTIU cã va rãmâne, în ciuda eforturilor mele – o viaţã imposibilã. Dar acolo unde noi ne facem mici, El strãluceşte. Şi nu avem nimic mai bun sã Îi punem la picioare decât hoiturile pline de teamã îmbãiate în lacrimile smereniei şi pocãinţei.

Dumnezeul meu m-a rãzbunat atunci când nici mãcar nu îi ceream sã îmi ia parea. M-a iubit pânã la moarte, şi încã moarte de cruce. Mi-a fãcut din haina Sa o hainã nouã şi mi-a înlocuit hainele vechi. Mi-a strâns inima risipitã în palmele Sale şi a suflat din nou în mine viaţã.

Dumnezeul meu nu minte. Dumnezeul meu nu moare. Dumnezeul meu vede. Dumnezeul meu aude. Dumnezeul meu trãieşte. Dumnezeul meu e singura stâncã în care rãdãcinile mele au gãsit apã. Mi-e atât de plin sufletul de El încât vãd venind o altã lume peste lumea de pãcat în care sunt încã închisã.

Ştiu cã nu e Crãciunul încã. Dar anul acesta, pentru prima oarã dupã mult prea mulţi ani, aştept cu nerãbdare Crãciunul. Aici, unde sunt acum, e foarte aproape ieslea. Şi anul acesta ştiu cã de Crãciun Îl voi privi în ochi pe Fiul lui Hristos care S-a nãscut sã îmi scoatã inima din minciunã şi înşelare.

Voi continua sã ascult colindul acesta (CLICK), pentru cã exprimã tot ce simt eu acum.

El ceartã furtuna, iar ea se stinge cu tot zgomotul ei; şi liniştea care se lasã în urmã e cea mai vorbitoare tãcere.

FavimRED

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ghiciţi unde sunt acum?

Povara dragostei

“Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”
Ioan 13, 34-35

De aproximativ jumatate de an nu am mai scris nimic pe blog si am pus lampa sub obroc. Aveam nevoie de liniste si de concentrare pe scopuri. Astazi, in timp de imi pregateam ceea ce am de lucru pe ziua de azi, Duhul Domului mi-a amintit un proverb… si stiu ca nu a fost la voia intamplarii. Mi-a amintit sa imi incredintez planurile in mana Lui pentru ca planurile mele sunt mult prea grele pentru ca sa pot sa le implinesc singura.

Ma uit in urma cu jumatate de an si vad ca ultima postare din Decembrie era tot despre un proverb. Acelasi. Proverbe 16.

Si atunci am vazut si am inteles; dar azi vad si inceleg sclipiri ale aceluiasi Cuvant pe care nu le-am vazut inainte.

Am hotarat ca sa nu impart prada cu cei bogati, desi la un pas de mine sta un zacamant de belsug. Tot ce trebuie sa fac este sa intind mana si sa iau. Pretul? Cugetul. Mai bine putin, cu dreptate, decat mult si avand un duh intristat si intristarea Duhului.

Oamenii cei mai nefericiti sunt cei ce nu pot sa auda ceea ce le spui fara sa se gandeasca la faptul ca intotdeauna in spatele naturaletii tale se afla un plan ascuns, un scop ascuns, viclenie si rautate. De fapt, viclenia, rautatea, scopurile ascunse si nefericirea ii roade pe ei din interior. De fapt, ei sunt cei ce nu au liniste noaptea in somn, ei sunt cei ce judeca. Ei sunt cei ce au mesele pline si inimile goale. A fi ca ei e un pret prea mare pe care nu vreau sa il platesc. Mie mi-e foame de Hristos. Mi-e foame de Împărăţia Lui. Mi-e foame de pace. Mi-e însetat duhul după simplitate şi lipsă de vicleşug. Prefer un anonimat plin de bucurie si fericire, decat un titlu care poarta in el greutatea asocierii.

Eu am vazut fetele lumii. Si niciunde nu am gasit mai multa tristete si mai multa durere decat in locurile cele mai bogate, unde o inima care l-ar fi cautat pe Domnul pana la sange, nu ar fi dus lipsa de nimic. Dumnezeu insa sta cu cei smeriti, iar smerenia nu tine de valoarea contului in banca, asa cum mandria nu e un pacat care se naste obligatoriu in urma unor merite. Oamenii mandri platesc un pret mult prea scump. Oamenii bogati care isi pun increderea in bogatia lor platesc un pret mult prea scump. Avand cu ce sa-l platesc, mi-as opri mana sa nu se atinga de fructul vechi al indepartarii de Duhul Legii.

Eu raman acolo unde m-a asezat Domnul: pe stanca. In vreme cu soare nu voi alerga dupa himerele roadelor oprite a pomilor imaginari din Eden. Desi stiu ca ma va arde soarele uneori, iar in furtuna voi avea ochii plini de praf, prefer sa stau pe stanca. Ochii si pielea se vindeca, iar in absenta Lui avand cele mai curate priviri si pielea cea mai fina, nu mi-ar folosi la nimic…

Ce grea e porunca iubirii de semeni. Atat de grea incat Unul a murit pentru ca sa o explice… iar altii, in absenta puterii de a se invinge, o mimeaza si duc in ispita. Ce grea e porunca iubirii!

Proverbe 16 (partial)

Planurile pe care le face inima atarna de om, dar raspunsul pe care-l da gura vine de la Domnul. Toate caile omului sunt curate in ochii lui, dar cel ce cerceteaza duhurile este Domnul. Incredinteaza-ti lucrarile in mana Domnului si iti vor izbuti planurile.

Domnul a facut toate pentru o tinta, chiar si pe cel rau pentru ziua nenorocirii. Orice inima trufasa este o scarba inaintea Domnului; hotarat, ea nu va ramane nepedepsita. Prin dragoste si credinciosie omul ispaseste nelegiuirea, si prin frica de Domnul se abate de la rau. Cand sunt placute Domnului caile cuiva, ii face prieteni chiar si pe vrajmasii lui. Mai bine putin, cu dreptate, decat mari venituri, cu strambatate.

Inima omului se gandeste pe ce cale sa mearga, dar Domnul ii indreapta pasii. Cantarul si cumpana dreapta vin de la Domnul; toate greutatile de cantarit sunt lucrarea Lui.

Imparatilor le este scarba sa faca rau, caci prin neprihanire se intareste un scaun de domnie. –

Cu cat mai mult face castigarea intelepciunii decat a aurului! Cu cat este mai de dorit castigarea priceperii decat a argintului! Calea oamenilor fara prihana este sa se fereasca de rau; acela isi pazeste sufletul, care vegheaza asupra caii sale. Mandria merge inaintea pieirii, si trufia merge inaintea caderii. Mai bine sa fii smerit cu cei smeriti, decat sa imparti prada cu cei mandri.

Cine cugeta la Cuvantul Domnului gaseste fericirea, si cine se increde in Domnul este fericit. Cine are o inima inteleapta este numit priceput, dar dulceata buzelor mareste stiinta. Intelepciunea este un izvor de viata pentru cine o are; dar pedeapsa nebunilor este nebunia lor. Cine are o inima inteleapta isi arata intelepciunea cand vorbeste si mereu se vad invataturi noi pe buzele lui.

Cuvintele prietenoase sunt ca un fagure de miere, dulci pentru suflet si sanatoase pentru oase. Multe cai i se par bune omului, dar la urma duc la moarte. Cine munceste, pentru el munceste, caci foamea lui il indeamna la lucru. Omul stricat pregateste nenorocirea, si pe buzele lui este ca un foc aprins. Omul neastamparat starneste certuri, si paratorul dezbina pe cei mai buni prieteni. Omul asupritor amageste pe aproapele sau si-l duce pe o cale care nu este buna. Cine inchide ochii ca sa se dedea la ganduri stricate, cine-si musca buzele, a si savarsit raul. Perii albi sunt o cununa de cinste, ea se gaseste pe calea neprihanirii.

Cel incet la manie pretuieste mai mult decat un viteaz, si cine este stapan pe sine pretuieste mai mult decat cine cucereste cetati. Se arunca sortul in poala hainei, dar orice hotarare vine de la Domnul.

stock-footage-woman-s-feet-walking-along-the-beach

Vină şi responsabilitate în căsniciile eşuate

Scriu acest articol cu durerea celui ce a fost căsătorit şi nu mai e. Nu mă refer la durerea doliului care, în cazul meu, ar părea să fie cazua durerii : nu metoda despărţirii doare într-o căsnicie, ci despărţirea în sine. Cei ce nu au fost şi nu sunt despărţiţi dar îşi doresc să se despartă, pot să contraargumenteze şi să încerce să convingă audienţa de faptul că partenerul este o piedică în calea dezvoltării personale, că nu este ceea ce a părut iniţial a fi, etc. Dar aceste persoane încă nu au trecut prin despărţirea efectivă (chiar dacă despărţirea emoţională probabil la un anumit nivel s-a produs deja) şi mai ales, nu au înţeles un lucru: căsătoria NU a fost inventată de Dumnezeu ca să fim fericiţi – fericirea e o urmare a unei căsnicii după Scripturi, nu a unei căsnicii „după ureche”. Dar căsnicia a fost inventată pentru ca să devenim mai asemănător cu Hristos prin CIOCNIRE CONSTANTĂ DE PARTENER – astfel, ambii sunt şlefuiţi. Despărţirile pe motiv de „nepotrivire de caracter” nu înseamnă nimic altceva decât un lung „Aaaaaaa…. de aaaasta înseamnă căsătoriaaaa….” din partea ambilor. Nu înseamnă decât că au descoperit pe piele proprie ce spune Scriptura despre căsătorie.
Statusul emoţional este cea mai des folosită unealtă în cioplirea omului – atât celibatul cât şi căsătoria sunt DESPRE HRISTOS, nu despre noi. Iar cei ce nu pot aceepta acest lucru, în mod evident, nu sunt născuţi din nou – şi o spun cu toată seriozitatea. Dacă o persoană care citeşte acest articol se îndoieşte de faptul că atât căsătoria cât şi celibatul sunt despre Hristos, nu despre noi, nu L-a cunoscut pe Tatăl şi nici pe Fiul. Amin.

Dar cum vede Hristos căsnicia în acest caz? Ce spun Scripturile despre căsătorie? O mică analiză sistematică îmi stăruie în minte de câteva zile. Voi parcurge ideile pe rând.

1. Toţi – TOŢI – indiferent de statutul civil, TOŢI creştinii sunt mireasa lui Hristos. Adică, toţi suntem „căsătoriţi” cu Hristos. Asta înseamnă că suntem într-un legământ cu El din care NU IEŞIM indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul nostru: tună, fulgeră, plouă, mor toţi – noi NU IEŞIM DIN LEGĂMÂNT. Un legământ nu e un contract. Contractul are clauze şi condiţii – legmântul, NU. Dintr-un legământ, în afară de MOARTE, nu există ieşire. Punct. Biblia este extrem de clară în această privinţă.
Cu alte cuvinte, Gigel nu e însurat cu Andreea. Nu. Gigel este într-un legământ cu Hristos. Aceea este identitatea lui Gigel, cea de creştin, nu cea de căsătorit / necăsătorit / văduv / divorţat / it’s complicated sau gay. Nu. Gigel e ÎN HRISTOS.

2. Biblia spune ca soţii să îşi iubească soţiile precum Hristos biserica. Adică, precum Hristos mireasa. Adică, precum sunt ei iubiţi de Hristos, aşa să îşi iubească ei soţiile.
Întrebarea cheie este, deci – „Cum a iubit Hristos Biserica?”

a. Cum era Biserica atunci când Hristos a murit pentru ea? Era curată? Era perfectă? – Nu. Biserica a fost cea care L-a asasinat pe Hristos. În termenii căsniciei, Biserica a fost faţă de Hristos aşa cum e văduva neagră. Sau, pentru ca să aducem mai aproape de noi exemplul: biserica era o fată puturoasă, care nu făcea nimic toată ziua, care nu spăla vase, nu mătura, nu strângea nimic după ea – cu atât mai puţin nu după Hristos. Acum… indiferent cât de ne-gospodine vi se pare că vă sunt soţiile… mai rău decât să îşi omoare soţul, nu cred că există. Ei bine, HRISTOS NU A IUBIT BISERICA PENTRU CEEA CE ERA EA, ci a iubit-o ÎN CIUDA A CEEA CE NU ERA.

b. Hristos nu doar S-a dăruit PENTRU biserică, Hristos S-A DĂRUIT bisericii. Sesizaţi nuanţa? Adică, Hristos nu e bărbatul care are două joburi şi care umblă toată ziua de colo colo fără să stea pe acasă, să pună mâna şi să ajute la bunul mers al familiei. Hristos nu „aduce banii în casă, deci soţia trebuie să facă tot restul şi dacă nu face aşa cum vrea El, o paşte iadul” – iadul emoţional, iadul psihologic, iadul divorţului. Nu. Hristos nu ABSENTEAZĂ din viaţa bisericii. Hrisots nu a plaţit preţul pe cruce, apoi a spus – „No, drăguţă, te-am pupat. Pe când mă întorc, să fie cina gata.” A face aşa ceva este un afront direct aduc lui Dumnezeu prin terfelirea şi călcarea în picioare a titlului de soţ şi a asemănării pe care Hristos o face între El însuşi şi bărbat. Hristos nu doar că nu a părăsit El însuşi biserica, ci a mai şi trimis DARUL Duhului Sfânt. „Nu îţi iau flori, că nu dăm banii pe prostii!” – oare Duhul e mai ieftin decâ un buchet de flori? Totuşi, Hristos L-a trimis şi odată cu El, a trimis şi a lăsat daruri în biserică. Nu, comunicarea prin flori şi mici atenţii nu e o risipă de bani, aşa cum Duhul Sfânt nu e o risipă de Dumnezeu pe planetă: sunt vitale şi esenţiale pentru ca partenerii să se cunoască. Dacă nu aţi mai luat o floare soţiei dinainte de nuntă – sau dacă nici nu mai ştiţi de când nu i-aţi mai luat o floare, ruşine! Faceţi de ruşine numele de creştin şi numele de bărbat. Nu e nici un folos de studii şi de bani dacă nu există smerenia necesară de a renunţa la un suc sau la o shawarma pentru ca să luaţi soţiei o floare! Şi dacă nu petreceţi timp cu ea, dacă nu mai aveţi intimitatea discuţiilor de altădată şi dacă vă aşteptaţi ca totul să meargă bine şi totul merge prost, voi, soţii sunteţi primii care sunteţi de vină! Scriptura zice asta, nu eu! Ce bine ştiu unii ce zice Scriptura soţiilor: „Supune-ţi-vă, supune-ţi-vă, Dalilelor!” – CUI, dacă ei sunt TOT TIMPUL plecaţi de acasă – chiar şi când nu au servicii? Când copiii se înstrăinează şi soţiile sunt pământii de dorul soţilor, cine e de vină?
Bărbaţilor, soţiile şi copiii au nevoie de voi – nu de diplomele voastre (care oricum nu înseamnă că aţi fi mai deştepţi!) şi nu de banii voştrii puşi de-o parte şi nu de concedii şi nu de „a fi în rând cu lumea”! Familiile voastre au nevoie de VOI. Nu de ceea ce aveţi de dat. De VOI! Păstraţi-vă bunurile, daţi-vă PE VOI!

c. Hristos nu a avut garanţia schimbării Bisericii când a murit pentru ea. Primul rod l-a văzut doar în momentul în care a murit – vă amintiţi? Dar până să fie crucificat, a fost huiduit prin pieţe, a fost scuipat, a fost bătut, a fost lovit: nu s-a văzut nimic, dar NU S-A OPRIT din a iubi şi a muri din dragoste pentru Biserică!

d. A ajuns biserica la perfecţiune? – Soţii se aşteaptă ca după 2 ani de căsnicie, totul să meargă strună. Cine a spus vreodată aşa ceva? Ia uitaţi-vă la Biserică. E biserica fără pată, în absenţa valabilităţii neîntrerupte a jertfei lui Hristos? Dacă azi Hristos ar spune: „Ok, Mireasă dragă, până azi Eu te-am sfinţit prin Jertfa mea, de acum tu va trebui să rămâi singură curată şi fără pată!” – cât ar dura sfinţenia bisericii? Diavolul minte, oameni buni! Nu există sfinţenie fără Jertfă şi nici soţie iubită fără ca soţul să se jertfească continuu. Nu există aşa ceva! Dar ştiţi ceva? După 2.000 de ani, atitudinea lui Hristos faţă de biserică e aceeaşi – de ce atitudinea soţilor se schimbă faţă de soţii? De ce tot timpul soţiile sunt de vină? Bine­-înţeles că ŞI soţiile îşi au vina lor – dar când robinetul dragostei faţă de soţie se închide din inima soţului, cine e de vină? Un om nu poate să schimbe ceea ce face sau simte un alt om! – Şi nu mă contraziceţi, pentru că e pueril! Dacă un om ar avea acces la emoţiile celuilalt om, câte mame nu şi-ar fi salvat copiii de la drumul spre iad! Deschide-ţi-vă ochii! – Inimile voastre nu soţiile le închid, VOI vi le închideţi! Dacă sunteţi bărbaţi şi nu mâţe, nu mai daţi vina pe alţii sau altele pentru inimile voastre păcătoase. Asumaţi-vă păcatele cât să mergeţi cu ele la cruce! Şi arunca-ţi-le acolo şi nu persistaţi în ele!

e. Ce schimbări a adus Hristos în Biserică? A schimbat CONTEXTUL în care se alfa biserica? NU. A schimbat „fashion-taste”-ul bisericii? Garderoba bisericii, adică ritualurile bisericii? A venit Hristos ca să facă viaţa uşoară bisericii? NU. Hristos nu a venit ca să schimbe contextul în care era biserica – aşa că scuzele de genul „Trebuie schimbat CONTEXTUL, FIZICUL, GARDEROBA, FREZA, ÎNĂLŢIMEA soţiei mele ca eu să fiu fericit.” sunt alte minciuni ale diavolului. Hristos a schimbat nu CONTEXTUL, ci INIMA bisericii. Cum? Certând-o? Jignind-o? „Plino de farisei ce eşti!” – aşa a tratat Hristos biserica? NU! Hristos a luat-o în braţe, ca pe o trestie frântă. Da, biserica e frântă de propriile ei păcate şi mizerii – la fel şi soţiile poartă în ele durerile abuzurilor şi a abandonului din copilărie, a neînţelegerilor în familie. Dar ÎNCĂ MAI FUMEGĂ – NU le stingeţi cu răutatea cu care diavolul acuză copiii Domnului! Le veţi purta sângele, şi veţi fi vinovaţi de anii lor risipiţi în durere suplimentară! Dargostea lui Hristos e ACTIVĂ – acţionaţi! Chiar şi când nu simţiti – sau, mai bine zis, MAI ALES CÂND NU SIMŢIŢI, ACŢIONAŢI CU DRAGOSTE! Dragostea NU E O EMOŢIE, este O DECIZIE! Decizia de a sta lână o anumită persoană INDIFERENT DE CONTEXT, INDIFERENT DE CONSECINŢE, INDIFERENT DE DRUMUL CARE E DE PARCURS. Şi nu încercaţi să mă convingeţi nici pe mine, nici pe voi că dragostea e o emoţie – FALS. Când Hristos murea pe cruce şi îi dădea sângele dintre coaste, Dumnezeu nu simţea fluturi în stomac de bucurie că minunata biserică face asta Fiului Său. ŞI-A ÎNTORS FAŢA! DUMNEZEU! DUMNEZEU ŞI-A ÎNTORS FAŢA! Dar nu ne-a nimicit!!! De ce? Eram chiar atât de drăgălaşi ucigându-I FIUL? Îi stârneam „emoţia” iubirii? Sau a fost EL statornic DECIZIEI pe care a luat-o? Deci ce e dragostea?

f. Hristos NU A DAT TEME BISERICII: El a venit şi a rezolvat problemele bisericii. Şi taina e aici: Hristos nu era DE VINĂ pentru greşelile bisericii, dar ca Mire, era RESPONSABIL pentru ea. Aducând exemplul la zilele noastre: soţia are accident cu maşina; ea nu păţeşte nimic, dar maşina e deteriorată şi nu se mai poate folosi. Soţul fără Hristos în inimă va spune: „Na, bravo. Ştii ceva? E treaba ta. Următoarea maşină ţi-o iei din banii tăi. Io nu mai dau banii ca să ai tu ce strica. Io muncesc de dimineaţa până seara ca să ai tu ce să strici pe şosea? Eşti o ameţită!” – soţul cu Hristos în inimă şi cu caracterul Său imprimate deja în caracterul lui va spune: „Mă bucur că eşti teafără! Deşi nu e vina mea că maşina s-a stricat, ci e vina ta, RESPONSABILITATEA e a mea să am grijă de tine şi să te ştiu în siguranţă în trafic. Luăm o altă maşină, cu air-baguri mai performante şi poate mai uşor de mânuit.” Observaţi, în grădina Edenului, exact asta a fost situaţia: Adam nu a înţeles că VINA pentru greşeala Evei NU ERA A LUI, dar Dumnezeu nu îl osândea pentru păcatul Evei ci pentru păcatul lui: Dumnezeu i-a dat-o pe Eva în responsabilitate iar păcatul lui, înainte de a fi unul de comitere (când a muşcat din fruct), a fost unul de OMITERE: Eva dialoga cu şarpele LÂNGĂ EL, iar EL NU A INTERVENIT! Bărbaţilor, nu mai confundaţi VINA cu RĂSPUNDEREA! Răspunderea, fie că vă place sau nu, O PURTAŢI înaintea lui Dumnezeu! Şi NU, asta nu transformă soţiile în sclavi, vă transformă pe voi în oameni care CONDUC SLUJIND, nu care conduc dând cu biciul. Când v-aţi pus ultima dată mâinile peste soţii ca să vă rugaţi pentru ele, înainte de a pleca la lucru? Dacă nu le slujiţi nici măcar prin rugăciune, prin ce, prin CE le slujiţi???

3. Dar dacă atât e de greu şi dacă atât de serios priveşte Scriptura responsabilitatea bărbatului pentru familia sa – haideţi să privim la Hristos: CUM a reuşit EL să îşi îndeplinească misiunea de Mire a Bisericii? – AVÂND O RELAŢIE VIE CU TATĂL. De ce este vital acest lucru? Pentru că viaţa are o dinamică a ei. Pentru că maturizarea fiinţei interivine inevitabil odată cu trecerea anilor. Dezvoltarea fiinţei umane în afara relaţiei cu Dumnezeu duce la ceea ce noi numim în mod greşit „o personalitate clar conturată”. Nu e asta. Destoinicia şi cutezanţa unui bărbat care nu îl are pe Hristos ca şi cap al său nu duce la FORMAREA PERSONALITĂŢII, ci la FORMAREA INDIVIDUALISMULUI. Personalitatea este dezvoltarea omului care este în relaţie cu Dumnezeu, în consecinţă e altruistă; individualismul este dezvoltarea omului şi maturizarea lui în absenţa relaţiei cu Dumnezeu şi este egoistă! Trupul lui Hristos este format din PERSOANE, nu din INDIVIZI! Toate transformările umane prin care trece omul care nu are o relaţie vitală, constantă şi reală cu Dumnezeu, nu sunt „dezvoltări ale persoanei”, sunt „dezvoltări ale individului”! Individul nu e Mireasa lui Hristos!  – Atenţie, MARE ATENŢIE când diavolul flutură steagul cu „dacă n-aş mai avea pe cineva lângă mine să mă tragă înapoi m-aş descurca mai bine şi aş avea mai mult timp să mă dezvold ca persoană”! Diavolul va putrezi în iad pentru minciuna asta şi alte minciuni asemenea! – Soţia nu lasă soţul, prin prezenţa ei în viaţa lui, să o ia spre direcţia dezvoltării ca INDIVID, ci îl ţine obligat-forţat pe şina dezvoltării ca PERSOANĂ! Vă jur că aşa e! Iar vice-versa e valabilă! A, că omul are proclivitatea de a fi egoist şi va trage necondiţionat spre o dezvoltare solitară – e ADEVĂRAT! – dar soţia nu e vinovată că soţul e un egoist care vrea să se dezvolte singur şi să o lase pe ea în urmă! Nu soţia cauzează egoismul inimii soţului, ea doar e folosită de Dumnezeu ca să îi deschidă Domnul ochii soţului că inima sa e egoistă! Nu soţia cauzează egoismul, soţia e lupa prin care e obligat soţul să se privească pe sine – şi când se sperie de monstrul din inima sa, speră că dacă distruge lupa dispare monstrul. NU E AŞA! Monstrul e în inimă, nu în patun conjugal! Şi pentru acel monstru a murit Hristos! Nu vă ucideţi soţiile şi căsniciile ca să scăpaţi de oglinda egoismului care zace în voi – ucide-ţi-vă EU-ul!

NU. VĂ. AMĂGIŢI. SINGURI. Dacă vi se destramă căsniciile, CHIAR DACĂ PRIN ABSURD NU AŢI AVEA NICI O VINĂ (adică aţi avea tupeul să susţineţi că voi sunteţi sfinţi şi nu aţi greşit cu nimic niciodată soţiei!!!) – RESPONSABILITATEA ESTE A VOASTRĂ, înaintea Domnului şi înaintea oamenilor! 

SĂ NU ÎNDRĂZNIŢI SĂ STAŢI ÎNAINTEA DOMNULUI ŞI SĂ SPUNEŢI CĂ NU VI S-A SPUS! IATĂ, VĂ SPUN, VĂ STRIG DIN RĂRUNCHI: OPRIŢI-VĂ! TREZIŢI-VĂ! GREŞEALA ÎNCEPE LA VOI, NU LA SOŢIILE VOASTRE! 

NU. VĂ. AMĂGIŢI. TREZIŢI-VĂ! Întoarce-ţi-vă la Domnul şi veţi primi ajutorul Său!

broken-family-615x336

Un Proverb, pas cu pas… (Proverbe 16 – partea II)

6. Prin dragoste şi credincioşie omul ispăşeşte nelegiuirea, şi prin frica de Domnul se abate de la rău. –
7. Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui. –
8. Mai bine puţin, cu dreptate, decât mari venituri, cu strâmbătate. –
9. Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii. –
10. Hotărâri dumnezeieşti sunt pe buzele împăratului, gura lui nu trebuie să facă greşeli când judecă. –

6. Îmi tremură inima când mă gândesc la Tine – de bucuria întâlnirii, de recunoaşterea plinătăţii harului şi de recunoştinţa pentru bogăţia iubirii pe care ai turnat-o peste mine. Îmi tremură inima de teama de a Te vedea cum eşti şi a nu fi mistuită pentru totdeauna. Dragostea şi credincioşia Tu le-ai făcut să crească în pământul uscat al inimii mele, iar prundul vieţii care îmi ţine inima în piept strigă de bucurie înaintea ta ca pietrele pe care Le-ai umbrit pe drum, Fiu al Omului. E eternă această măreţie a Ta – la fel şi teama mea de a fi iubită de Tine.
7. Mi-ai întors potrivnicii cu bunăvoinţă spre mine şi ochii mei au văzut puterea Ta. Mi-ai stat alături în cele mai întunecate nopţi şi mi-ai fost lumină când mă umbreau săgeţile trase împotriva mea; mi-ai fost scut când am gemut, rănită, şi ochii mei s-au odihnit în frumuseţea Ta. Ai deschis cerul asupra mea când în jurul meu era secetă şi mi-ai dăruit din Tine; Ţi-ai împărţit Trupu şi Ţi-ai dat sângele să fie băut şi m-ai apropiat de Tine pentru ca toţi cei ce stăteau împotriva mea, unindu-Te cu mine, să lupte împotriva Ta. M-ai înconjurat din toate părţile pentru ca să nu mă atingă furia morţii şi M-ai ascuns în Tine până mi s-a topit ghiaţa inimii.
8. M-ai învăţat să cunosc sfinţenia şi pacea în mijlocul pustiei şi dreptatea Ta mi-a fost scrisă pe tăbliţa inimii ca un murmur care mereu îmi freamătă în urechi. Mi-e plină inima de dorul asemănării cu Tine – în mult sau puţin, dreptatea Ta o caut.
9. Şi iată, nu ai obosit să mă conduci. Cu teama unui miel care a fost răscumpărat de pe drumul ce duce la tăiere, văzând cum în locul meu drumul e preluat de Mielul Tău, am rămas cu privirea la El şi te-am urmat de-aproape – nici un pas înainte, nici unul înapoi. Răsplată? – Ce răsplată? Pentru harul primit nemeritat, răsplata stă însăşi în har. Mi-e tulbure drumul înainte şi ochii mei sunt prea mânjiţi încă de pofte, de păcate, de temeri, de frici – dar închizându-mi ochii spre mine, Te zăresc din nou. Eşti încă înaintea mea şi nu vreau să mai rătăcesc prin lume. Nu vreau să mai pierd timpul Tău căutând să împac voia mea cu voia Ta. Mă chemi – şi strigarea Ta în mine pătrunde. Opreşte-mi plutirea pe ape; stârneşte furtunile care mă vor arunca din burţile peştilor dorinţelor mele pe malul ascultării de Tine. Şi nu Îţi fă griji pentru temerile mele – doar ia-le. Ţi le dau cu ruşinea pe care o aduc ele şi nu pot decât, îngenunchind, să îţi mulţumesc pentru că nu doar ceea ce e bun în mine ai strâns; ci mizeria din inima mea ai strâns-o, fără să îţi pese că Te vei murdări cu mine.
10. Păzeşte-mi, deci, buzele. Pentru ca ele să nu crească întunericul în jurul meu ci să sporească lumina. Pentru ca în mijlocul luminii, Tu să străluceşti în dreptate iar inima mea să vadă căile curate pe care Tu i le deschizi.

cropped-original_seashell-pink-hanging-heart-tea-light-holder-copy.jpg

Cel mai trist Crãciun

În mod cert nu existã nopţi potrivite pentru insomnii. Numai cã atunci când insomnia apare chiar înainte de un eveniment deosebit de important e dificil sã nu poarte pe lângã emoţia normalã datoratã evenimentului respectiv şi încãrcarea supãrãrii cauzate de insomnie în sine.

Noapte asta – pornind de la o prostioarã pe care am vãzut-o pe damnatul Facebook – mi-am amintit de una din piesele pe care în urmã cu patru ani, imediat dupã ce a murit Claudiu, soţul meu, am compus-o. Apoi de încã o piesã şi încã una care au urmat. Apoi, întocmai ca negustorul care a ajuns la fundul sacului, nu am mai reuşit sã compun nimic ani de zile. Vreo trei şi ceva. Abia recent am început din nou sã fredonez o linie nouã – timidã şi fãrã strãlucire. Nu am mai putut nici sã desenez, decât în chinuri mari, luptându-mã cu muza chealã şi balonatã. Ca sã nu mai vorbesc de scris…

Claudiu a murit în noaprea de Ajun de Crãciun, în 24 Decembrie 2009. A fãcut stop cardiac cauzat de o malformaţie congenitalã despre care nu am ştiut nici eu, nici el. Sunt convinsã cã nu va trece Crãciun fãrã sã îmi amintesc senzaţia pe care o ai cand iei în braţe pentru ultima oarã capul unui om şi sã încerci sã îi redai viaţa… care e, oricum, în mâna Domnului. Şi probabil mai sunt mulţi ani de trãit cu aceastã experienţã în memorie. În fond, abia împlinisem 25 de ani când el a murit. El avea 28 şi jumãtate. Ştiu cã nu va trece Crãciun fãrã ca prietenii noştri sã îşi aminteascã de Claudiu. Ştiu cã toţi copiii de la şcoala duminicalã pe care îi iubea nespus îşi vor aminti de el. Ştiu cã toţi cei ce au intrat în contact cu el îşi vor aminti de el; pentru cã, aşa cum spunea Sabina Dallu, „Unii oameni nu putrezesc niciodatã pentru cã sunt îngropaţi cu cerul în ei.”

Când am compus aceastã piesã – Cel mai trist Crãciun – nu am reuşit sã cânt piesa cap-coadã fãrã sã plâng. Nu am reuşit asta pânã când am înregistrat-o. Şi atunci m-aş fi bâlbâit şi smiorcãit, probabil, dacã nu aş fi scãpat înainte de asta pana cu care cântam la chitarã undeva între banchetã şi mixer – mi-au trebuit 10 minute, multã inventivitate şi un scotch ca sã reuşesc sã o sustrag din întunecimea fantei de 3cm lãţime – şi apoi am realizat cã fiind în bisericã, totul se înregistra pe caseta video de supraveghere. Mã gândesc cã e demn de camera ascunsã clipul. Din pãcate, nu îl am. (Din pãcate şi mai mari, îl au alţii.)

Timpul trece, deşi nu tace decât în mãsura în care îl lãsãm noi sã tacã. Se spune cã uitarea e inamicul acţiunii. Dacã îmi doresc ceva de acest Crãciun, este sã nu uit. Sã nu uit niciodatã bunãtatea Domnului care m-a însoţit. Îmi amintesc fiecare rugãciune fãcutã atunci, sub imperiul durerii şi a şocului, şi acum, peste ani, vãd împlinirea lor.

Fraţilor, Dumnezeu nu minte. Prindeţi curaj, luaţi avânt. Dumnezeu existã, Dumnezeu vede, Dumnezeu nu tace, Dumnezeu aude. Şi în puterea Sa, El este credincios promisiunilor Sale chiar şi atunci când noi nu suntem credincioşi promisiunilor noastre. Eu nu sunt mai bunã sau mai rea decât înainte – sunt doar mai aproape de Dumnezeu, şi asta nu datoritã capacitãţilor mele de a fi moralã şi bunã, ci datoritã iubirii Sale şi apropierii Sale de mine. Da, transformãrile din viaţa mea sunt vãdite, dar mâinile care îmi lucreazã lutul inimii sunt mult mai importante decât lutul, decât tehnica prelucrãrii şi decât temperatura cuptorului în care sunt, din când în când, aşezatã sã prind chipul de lut dorit de El. Sunt mai preţioase pentru cã sunt mâini care poartã în ele divinitatea şi sfinţenia unicului Dumnezeu; a Celui nãscut în iesle pentru ca strãpungerea palmelor Sale sã poatã aduce eliberarea mea.

Cel mai trist Crãciun nu e acela în care moare un om, ci acela în care Hristos nu se naşte. Şi naşterea Sa este ceea ce sfinţeşte bucuria sãrbãtorii. Noi nu cãutãm bucuria, noi Îl cãutãm pe El între paiele lumii acesteia şi recompensa cãutãrii e însãşi fiinţa Lui care ni se dãruieşte nouã în Scripturi, în meditaţia asupra Cuvântului Sãu şi în actul servirii împãrtãşaniei cu Trupul şi Sângele Sãu. Acela este Hristosul întrupat, Cel ce din iesle a ajuns în inimile noastre ca sã ne lumineze Crãciunul şi sã îl transforme dintr-o sãrbãtorire stridentã a evidentei morţi a omenirii într-o sãrbãtoare a vieţii.
Hristos cel Întrupat sã fie lãudat pentru cã a reuşit sã învingã moartea prin moarte!

Vã invit sã ascultaţi cele trei piese menţionate anterior:
Cel mai trist Crãciun
Ridicã-mã încet
Primãvara asta

Calitatea e slabã, înregistrarea e fãcutã într-o sâmbãtã dupã-masã când biserica a fost liberã şi înregistrarea nu conţine decât vocea şi chitara mea. Mi-ar fi plãcut sã am o instrumentaţie realã şi calitate de studio – dar nu a fost sã fie.

Oricum, Crãciun fericit – şi pânã atunci, nu uitaţi cã azi, 8 Decembrie 2013, Biserica Baptistã Nr.1 Betel din Timişoara împlineşte 90 de ani de existenţã. La mulţi ani, Betel!

Un Proverb, pas cu pas… (Proverbe 16 – partea I)

1 Planurile pe care le face inima atârnă de om, dar răspunsul pe care-l dă gura vine de la Domnul. –
2 Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar cel ce cercetează duhurile este Domnul. –
3 Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului şi îţi vor izbuti planurile. –
4 Domnul a făcut toate pentru o ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii. –
5 Orice inimă trufaşă este o scârbă înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită. –

1. Ceea ce atârnă de inima mea a fost cântărit, Doamne… dar răspunsul meu este întotdeauna venit din Gura Ta. Şi penrtu asta, Îţi mulţumesc. Nici măcar pradă mie însămi şi cărnii mele nu mă laşi, ci îmi cureţi şi înnpoieşti paşii în fiecare dimineaţă. Îmi cercetezi inima şi Duhul şi îmi şopteşti cuvinte pline de dragoste care mă umplu de putere.
2. Cercetează-mi Tu Duhul şi dă-mi curăţirea lui în fiecare zi. Nu-mi lăsa zilele să treacă fără rod şi nu-mi lăsa orele să treacă fără să le închin înaintea Ta în duhul meu, pentru ca Duhul Tău să stoarcă din ele orice picătură de har şi să o răspândească în jur. Ştiu, duhul meu nu va fi niciodată curat în absenţa Ta, iar prezenţa Ta aduce durerea conştientizării păcatului în care m-am născut. – Dar dulce este curăţirea duhului pe care Tu o aduci; indiferent unde îmi vei conduce paşii.
3. Lucrările mele, planurile mele… ce ar fi ele fără Tine? Ce mi-ar fi biruinţele şi ce mi-ar fi victoriile fără Tine? – Juguri. Mari, grele, cumplite juguri. Dar Îţi dăruiesc cu umilinţă ceea ce era deja al Tău: puterea de a planifica, puterea de a înainta în plan şi viaţa însăşi. Primeşte înapoi ceea ce mi-ai dat, în laudă, şi mă voi bucura mereu în scutul Numelui Tău Sfânt.
4. Luminează-mi ochii, să văd care este ţinta vieţii mele. Şi când în luptele mele cu firea aş vrea să pornesc altundeva, adu-mă înapoi, gentil, ca un Tată care îşi iubeşte şi cinsteşte fiii chiar şi când îi corectează…
5. Mi-e atât de greu să mă rog să îmi smereşti inima, pentru că am nevoie de smerenie să pot să Te rog asta… Dar Tată, dacă nu o smereşti în dragoste, duhul ce l-ai pus în mine va putrezi în veşnicie şi mă va goli de sens… Arată-Ţi harul şi mila chiar şi în transformarea dureroasă prin care mă treci.

Unde este Dumnezeu?

“Dumnezeu e aici.”; „Dumnezeu e peste tot.”; „Dumnezeu lucreazã.”

Aţi primit rãspunsurile acestea vreodatã?

Sunt corecte din punct de vedere teologic. Da, Dumnezeu este onmiprezent, Dumnezeu este activ şi se implicã. Dar eu când întreb, de obicei în rugãciune „Doamne, unde eşti?”, întrebarea mea nu încearcã sã Îl localizeze geografic pe Dumnezeu. Şi nici nu mã ajutã foarte mult sã mi se dea un rãspuns general, şi nici cã mi se dea peste bot cu: „Vai, dar Îl iei tu la întrebãri peDumnezeu?”

În inima mea atunci este – dincolo de amalgamul de emoţii – o cãutare sincerã a inimii lui Dumnezeu. A planului Sãu. Aş vrea sã înţeleg în ce fel mã ajutã ceea ce experimentez sã Îl cunosc. În ce fel ar trebui sã mã afecteze? Cât e real şi cât e minciunã din ceea ce îmi vine a crede în acele momente, care sunt capcanele, şi mai ales, ce anume îmi este testat? Mi-e testatã credinţa? Mi-e testatã rãbdarea? Mi-e testatã dragostea, înţelegerea, mila? Sau… poate nu e un test deloc, sunt doar piedici împotriva cãrora sã lupt, sau e cãlãuzire?
Care atitudine este corectã? Atitudinea de „luptã împotriva piedicilor” sau de „acceptare a cãlãuzirii”?

Rãspunsurile de mai sus, bazate pe înţelegerea noastrã umanã a Scripturii, sunt precum rãspunsurile prietenilor lui Iov. Problema e cã… rãspunsul lui Dumnezeu e altul… Şi ar fi bine sã privim la rãspunsul Sãu: „Nu e treaba ta.”

În general, când mi se spunea „Nu-i treaba ta!”, mi se spunea pe un ton rãutãcios sau cârcotaş. De asta, asocierea proastã a rãspunsului lui Dumnezeu cu o atitudine de dispreţ faţã de cel ce întreabã. Dar în mod paradoxal, nu e aşa. Dumnezeu, prin acest rãspuns, încearcã sã ne limiteze grija. Sã ne defineascã mai bine rolul nostru şi plapuma de cãutãri pe care trebuie sã o avem: cunoaşterea acestui lucru este de nepreţuit. Întotdeauna limitarea cadrului şi definirea clarã a problemei ajutã pe cel ce se confruntã cu ea sã ştie sã nu piardã timp preţios şi energie scumpã explorând plaje care nu sunt relevante şi oricum, nu pot fi înţelese cu mintea sa limitatã. De fapt, „Nu ştii ce se întâmplã şi nu e treaba ta sã ştii.” e har, nu e rãutate.

Ieri mã întrebam serios, poate mai serios decât am fãcut-o vreodatã, ce face Dumnezeu? Unde e? I-am adus înainte câteva probleme de mai mult timp – unele de ani de zile! – şi nu am primit nici un rãspuns. Pare sã nu aibã reacţii, pare sã fie absent. Dar mi-am dat seama azi, dupã o noapte în care m-am frãmântat şi mi-am pierdut odihnã preţioasã cã dacã aveam „o încredere neclintitã în lucrurile care nu se vãd”, aş fi avut încredere cã nu e absent şi aş fi înţeles cã atunci când El îmi pune limitele pânã unde pot vedea, o face pentru cã mã iubeşte mai mult decât a-mi arãta tot. Şi e atât de lipsitã de cusur logica Sa! Pentru cã omului când îi merge bine, nu îi vine sã se uite mai departe, ci se bucurã de viaţã şi de lucrurile bune. Când ar vrea sã ştie mai mult, e din cauzã cã nu îşi explicã un anumit lucru şi e speriat. Când sunt speriatã de lucrurile mãrunte şi limitate pe care le vãd, dacã Dumnezeu mi-ar oferi întreaga perspectivã, nu m-aş linişti; m-aş speria mai tare şi… ar fi inutil, oricum. Pentr cã nu putem sã schimbãm cu nimic nici mãcar o trãsãturã fizicã pe care o avem…

Uneori rãspunsul corect la întrebarea „Unde eşti, Doamne?” este un (plin de dragoste!!!) „Nu e treaba ta.” – iar ceea ce trebuie spus celor ce trec prin momente în care se întreabã unde este Dumnezeu e faptul cã atunci când Dumnezeu devine invizibil, tãcut şi absent, deşi noi nu ştim şi nu putem vedea ce se întâmplã, ştim care este caracterul Sãu. Şi aceasta este garanţia liniştii noastre, caracterul Sãu, nu capacitatea noastrã de a-L vedea sau înţelege.

Provocarea reala este sã înţelegem care este treaba noastrã, fiecare în parte…