Să strige tot Israelul acum: „Dumnezeu este bun!”
Să îşi ridice mâinile curate sus, toţi fii lui Israel care îşi aduc jertfele la vremea potrivită şi îşi îmbracă în neprihănire coapsele. Să se bucure până şi robii şi roabele din casele lor, căci Domnul dă ploaia şi dă rod la vreme potrivită.
Noi nu ne temem, şi inimile noastre prind viaţă şi putere în fiecare dimineaţă, şi în fiecare dimineaţă Faţa Lui răsare peste noi!
Biblia afirmă foarte clar faptul că fiecare faptă este valoroasă în ochii Săi şi este luată în evidenţă; dar scopul nostru nu este să „adunăm bile” şi motorul mântuirii noastre nu e o pungă cu bile roşii.
Stabilisem cu o persoană anume să am o întrevedere în seara asta, să îmi ofere o consultanţă legată de un domeniu de care sunt pasionată şi pe care este esenţial să îl stăpânesc. Evident, consultanţă plătită. Am uitat că în seara asta este un eveniment mai aparte la biserică. Efectiv, luată pe sus de multitudinea evenimentelor, am uitat de celebrarea Înălţării. Abia ieri după-masă mi-am amintit. Pentru că aş fi vrut foarte mult să particip la serviciul din seara asta, am amânat întâlnirea cu persoana respectivă care, de asemenea, participă din când în când la slujbe bisericeşti. Între timp, însă, programul meu de peste zi s-a prelungit atât de mult cu activităţi pe care nu mi le programasem, activităţi urgente şi consumatoare de timp, încât nu am mai ajuns nici la biserică.
Persoana respectivă m-a sunat la ora 9:02 (biserica terminându-se la 9, bănuiesc…), să îmi spună ca altă dată să nu îl mai mint. Pentru că el a fost la biserică şi eu nu am fost acolo.
De ce avem senzaţia că numai un anumit gen de activităţi înseamnă slujire? De ce nu vedem slujirea din spatele cortinei fiind cel puţin la fel de importantă ca şi slujirea în plen? De ce nu considerăm şi serviciul ca fiind slujire? De ce nu considerăm relaţiile, dialogurile, atitudinile, ca fiind slujiri? Chiar nu valorează deloc viaţa în particular trăită cu Dumnezeu? Contează numai rugăciunile rostite din picioare, cu glas răvăşit de emoţii? Toată ziua am slujit şi am investit în relaţii şi în oameni, practicându-mi meseria – şi a fost una din cele mai cumplite zile pe care le-am avut ca arhitect. Dacă nu înţelegem ce înseamnă „a mânca şi a bea spre slava lui Dumnezeu”, nu vom adopta decât un stil de viaţă pictat duminica şi în rest, vom rămâne cu aceeaşi inimă urâtă care se va ruşina la vederea chipului Fiului omului.
(Există şi extrema cealaltă, la fel de păguboasă, în care nu se ia în considerare decât dimensiunea umblării în ascuns, în odăiţa personală cu Dumnezeu. Sincer, o asemenea umblare este împotriva caracterului lui Dumnezeu, pentru că leagănul izolării este egoismul cel mai crunt, care este lipsit de slujirea Trupului lui Hristos. Nimeni nu aprinde o lumină ca s-o ascundă… – dar aceasta este o erezie care presupune măcar un anumit grad de modestie, aşa că nu îmi fac probleme că această erezie nu va fi eradicată în timp.. dar nu din motivele potrivite…)
Nu pot decât să mulţumesc şi să fiu mulţumitoare că se încheie încă o zi în care am avut parte de binecuvântarea… testării îndelungii-răbdări…
E-aşa de-aproape primăvara asta, Doamne;
Aşa de-aproape zborul primilor cocori…
Aşa de-aproape chipul câmpului de vară
Aşa de-aproape ziua când vi Tu la noi…
E-aşa de-aproape ziua când noaptea nu va veni
E-aşa de dulce-apropierea de Fiul Tău iubit
Aşa aproape de mine,
Tăcut şi ca un hoţ
Ai să vi!
.
Un scurt fragment de bucurie. (<- click)
Primavara CHIAR sta sa vina…
Benny Andersson Orchestra – O klang och jubeltid
SB: asa-i ce fain suna?
SB: me loves swedish
SIW: suna…. interesant
SIW: am fost acolo
SB: unde?
SIW: in Suedia
SIW: Stockholm
SB: vai
SB: serios?
SIW: ???
SB: cum, cand si cum e?
SIW: da, nu stiai?
SIW: oooooooo….
SIW: I left my heart there…
SIW: maine m-as muta acolo…
SB: pey evident ca stiam, doar am visat azi noapte
SB: si eu
SB: eventual cat mai aproape de locul unde traieste unul din membrii ABBA
SB: oricare din ei
SB: then i can stalk them endlessly
SB: until we finally meet
SB: and become best friends
Mi-ai ajuns lumină… scut, turn… adăpost… Mi-ai ajuns sens al vieţii şi direcţie, mi-ai ajuns dragoste şi scop, călăuză şi far în mijlocul întunericului nopţii.
Mi-ai ajuns dorinţă a inimii, ţintă a nebunei alergări şi spre Tine mă arunc înainte, uitând tot ce e în urmă. Vreau să rămân mereu fascinată de Tine, captivată de dragostea Ta, întoarsă cu faţa spre Tine şi oarbă spre cântecul lumii.
Mi-e plină inima de Tine şi mai vreau să se mai umple, încă…
Cu o lingura de lapte si un diamant de zahar.
Mmmmmm…
Regina chiar nu mai are nici un rol, decât acela de mascotă. Păcat. (vedeţi http://www.thediamondjubilee.org/ ). Până şi grafica ş abţibildele care se împart cu ea, şi figurinele, toate o prezintă cu o lipsă de respect crasă, manifestată printr-o kitchoşnie de grafică demnă de palme.
Mi-e dor de o instituţie a monarhiei adevărate. Nu numai celor de vârsta mamei mele îi e dor de Regele Mihai. Şi mie îmi e dor.
Temerea mea e că dacă Regele s-ar întoarce în România (şi din surse „neoficiale” tot mai des aud asta…), ar deveni un soi de papiţoi, un fel de paravan pentru jocurile grele…
Huh… cât despre The Queen… God save the Queen.
Obama’s goin’ down… după cum vedeţi că ne transmite imaginea din fundal… Halal sublimi(nali)tate…
Jurnalistul irlandez Vincent Browne adreseaza intrebari foarte incomode reprezentantului BCE (Banca Centrala Europeana) Klaus Masuch care il lasa pe acesta fara replica.
O mostra de jurnalism adevarat cum foarte rar mai are loc astazi.
Touche, Browne!… 
Gândeşte-te la vina păcatului, ca să fii smerit. Gândeşte-te la puterea păcatului, ca să cauţi tărie împotriva lui. Nu te gândi la păcatul în sine… ca să nu fi din ce în ce mai ademenit.
(John Owen)
El îţi iartă toate fărădelegile tale
Nu pot să nu îmi amintesc fiecare greşeală pe care am făcut-o. De la banalul fapt că ajunsesem la un moment dat să pot copia din 3 surse de-odată, fără să fiu prinsă (mama citeşte blogul meu, va fi surprinsă… 
) – undeva în clasa a VIII-a, până la…marile nepăsări faţă de alţii. Şi toate, toate mi-au fost iertate. Undeva acolo, între clasa a VIII-a şi liceu, am început să rezonez faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Am avut binecuvântarea de a avea parte pentru o perioadă foarte scurtă – câteva luni – de o profesoară de „Cultură Civică” foarte tânără, habar nu am cum o cheamă, am uitat complet. Ea a rămas şocată de faptul că noi, deja în prag de liceu, nu parcursesem încă nici o carte de înţelepciune sacră: Biblia, Tora, Cartea lui Mormon, Vedele, etc. Eram singura care a parcurs Biblia. Ea ne-a pus în mâini cărţile astea, sau fragmente din ele – mă rog, nu întregii clase, ci acelora care erau interesaţi – şi ne-a spus: „De ce nu gândiţi singuri? Puneţi mâna, faceţi-vă o părere.” Am întrebat-o care e direcţia ei spirituală în viaţă, şi mi-a răspuns simplu: „Ce are a face? Cu ce te ajută?”. Până la ea nu mai întâlnisem o persoană atât de echidistantă în raport cu persoanele din jur.
Am pus mâna şi am citit. Am decis că în afară de Evanghelie nimic nu are sens. Mi-e atât de ciudă că nu mai ştiu cum o cheamă, mi-e atât de ciudă că a plecat după câteva luni… Mi-e atât de ciudă că nu am avut cum să păstrez legătura cu ea…
El îţi vindecă toate bolile tale
Împlinisem trei ani de o lună şi jumătate când, de Crăciun, am picat cu palmele pe cuptorul încins în care mama făcea cozonac.
Mi-a rămas pielea de pe palme lipită de cuptor. Mai mult, îmi fuseseră afectate şi terminaţiile nervoase ale palmelor. Am ajuns la urgenţe. Mama, ca mamă, a fost îngrozită; mai ales că fiind şi asistentă, ştia care sunt urmările.
Pronosticul medicilor: „Doamnă… ţine-ţi-o departe de creioane de colorat… de pixuri… de instrumente muzicale… de lucrul de mână… Palmele îşi vor reveni, dar nu va avea niciodată un scris citeţ şi nu va face faţă să cânte la vreun instrument. Încercaţi să o dezvoltaţi pe direcţia sportivă sau pe direcţia de ştiinţe exacte.”
La 4 ani furam vioara fratelui meu în timp ce îşi făcea temele, şi fugeam cu ea să o scârţâi în baie. Cum nu aveam încuietoare la baie, ţineam piciorul la uşă să nu intre nimeni. Şi mi se părea că fac o treabă fabuloasă. Vecinii mă urau. Şi mama asculta la uşă, să vadă dacă îmi place cu-adevărat vioara, sau fur pur şi simplu lucrurile lui Szilárd pentru că pot. Nu de alta, dar îi furam şi caietele de ştiinţa naturii şi de geografie. Pentru că aveau desene. Tot în baie le duceam. Şi mă chinuiam să reproduc desenele lui fără să aprind becul. Ca să nu ştie nimeni ce fac acolo. La 5 ani cântam în orchestră. La 6 ani aveam deja un an de teoria muzicală studiată cu doamna Schrodt şi am intrat la Liceul de Muzică, la vioară. În clasa a III-a, cântam deja şi la mandolină. În clasa a VI-a am primit un double-six de la tata. Peste un an cântam la chitară clasică. În clasa a VII-a am câştigat un concurs internaţional de desen în Italia şi îmi strângeam bani din caricaturi făcute pe stradă ca să îmi cumpăr cărţi despre arhitectură. Mi-a trebuit un an întreg să o conving pe mama să mă lase să merg la liceu pe specializarea de arhitectură. În clasa a IX-a tata mi-a luat o chitară neagră, tot un Reghin, dar o serie de export, foarte bună. În clasa a X-a am vândut chitara neagră unei colege, am mai pus eu ceva bănuţi acolo, şi mi-am luat chitara electrică, Fenderul meu preţios, pe care încă îl mai am. În anul II de facultate (la arhitectură, normal…), am primit un bass Ibanez, pe care am învăţat să cânt la bass. Foarte bun acel bass. De jumătate de an m-am întors în zona instrumentelor cu coarde netemperate, şi mă bucur de fiecare sunet al violoncelului.
Lucrez ca arhitect.
Dumnezeu a fost bun cu mine şi mi-a vindecat toate bolile.
Palmele mele sunt perfecte, nu am nici o cicatrice şi sunt perfect convinsă că pot învăţa să cânt la orice instrument mi-ar trece mie prin cap. Momentan, sunt îndrăgostită de cello şi mai am mult de studiat…
Pot să desenez ce vreau. Seria de zeci de expoziţii şi multele concerte arată Dumnezeu a fost deosebit de bun şi plin de har faţă de mine.
El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul.
Din specia vulturilor, vulturul pleşuv trăieşte cel mai mult, ajungând până la vârsta de 80 de ani. În jurul vârstei de 40 de ani, însă, unghiile sale lungi devin atât de lipsite de calciu şi deci, flexibile, încât nu mai sunt capabile să îi care prada grea. Ciocul lung şi ascuţit îşi schimbă unghiul, se încovoaie din cauza îmbătrânirii şi nu mai poate sfârteca prada. Grosimea penelor îi înfrânează şi îi obosesc muşchii pieptului şi îi îngreunează zborul.
Opţiunile sale? Să moară de foame sau să se schimbe.
Procesul de schimbare îi cere vulturului să zboare pe un vârf de munte. Să îşi lovească în continuu ciocul încovoiat de stâncă până când se rupe. După ce i se regenerează ciocul, să îşi smulgă unghiile. După ce noile unghii apar, să îşi smulgă penele îmbătrânite pentru ca să i se înnoiască întregul penaj.
Astfel, după 5 luni, vulturul pleşuv îşi reia faimosul zbor pentru care a fost creat şi pentru care trăieşte încă 30-40 de ani. În absenţa acestei speranţe de viaţă, eforturile mobilizate în vederea schimbării, a transformării ar fi fost lipsite de sens.
Dumnezeu, în ciuda faptului că se grăbeşte cu mine, pare că îmi dă mult timp. Mult timp după ce mi-a „smuls” tot „echipamentul” vechi. Dacă există cineva care poate să se laude cu o regenerare completă, aceea suntem noi, cei transformaţi prin Sângele lui Hristos şi puterea Duhului Sfânt, spre slava Tatălui.
Omul! Zilele lui sunt ca iarba, şi înfloreşte ca floarea de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, şi locul pe care-l cuprindea n-o mai cunoaşte.
Şi ce bine ştiu acest lucru.
Am comemorat, în 16 mai 12 ani de la moartea tatălui, în 18 mai 12 ani de la înhumarea Sa, mâine voi celebra 12 ani de la botezul meu.
Dar… Binecuvântă, suflete, pe Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui!
